Cand sufletul ti-e bine nu mai ai nevoie de nimic altceva…
Nu am scris nimic pana acum despre a doua vizita in Dubai pentru ca am tot incercat sa inteleg, am lasat impresiile sa se raceasca si luciditatea sa isi faca loc.
Din seara in care am ajuns acolo, am avut un sentiment ciudat, un sentiment de neapartenenta si mai mult. Era ceva ce nu intelegeam. Desi eram pentru a doua oara in acest loc atat de mediatizat, atat de controversat, atat de…popular, aveam sentimentul ca imi scapa ceva, ca in spatele a tot ceea ce vad se ascunde o explicatie pe care putini oameni o cauta sau o gasesc.
M-am intrebat si atunci (in 2008) si acum de ce asa, de ce atat, pana cand si pana unde vor merge? De ce nu se opresc, ce ii determina sa continuie cu aceasta opulenta, cu acest fiasco?
Sunt intru totul de acord cu dezvoltarea, nu contest ideea de mai mult si de mai bine, face parte din modul in care omul este construit.
Dar de ce un sat pescaresc a fost si este transformat in continuare in ceva ce nu are nicio legatura cu istoria sa?
Personal, nu cred ca aceasta devoltare nu se putea face si altfel, la alta scara, cu aceleasi sau chiar cu alte instrumente.
Ghizii lor, care de altfel sunt ex-pati, vorbesc cu patos despre istoria Dubaiului, despre ce a fost, ce este si ce va fi Dubaiul. Daca intorci privirea, oriunde te-ai uita, nu mai poti vedea ce a fost Dubaiul. Vezi doar cu uimire ce este si nici macar nu iti poti imagina ce va fi. In afara de mancarea traditionala (care, nu intotdeauna este chiar tradititionala, avand in vedere ca de multe ori ti se serveste mancare libaneza, de ex., sub denumirea de “traditionala”), in afara de imbracamintea barbatilor si a femeilor native, darul de a negocia sau mai degraba de a se targui, al celor ce vand prin pietele pestrite, unde este Dubaiul? Ce este Dubaiul? O “oaza spre viitor”- il numesc unii, “un paradis in mijlocul desertului”- altii, “capitala mondiala a huzurului”- si tot asa...
Si atunci ma opresc si ma intreb de ce.
Nu am pretentia de a fi detinatorul adevarului suprem, este doar o opinie, in care cred acum, si anume ca atunci cand sufletul ti-e bine, nu-ti mai trebuie nimic. Sufletul Dubaiului, pentru ca si Dubaiul a avut si are in continuare un suflet- de care este sau nu constient- nu e bine.
Nu din frustrarea de a nu fi avut, fac ceea ce fac, nu din dorinta de a avea mai mult si de a se dezvolta, cauta sa “detina” cat mai multe din “ cel mai inalt, singurul, unicul” si asa mai departe- proiecte. Nu.
M-am intrebat tot timpul cum poate iubirea sa fie impartita mai multor neveste. M-am intrebat tot timpul cum pot femeile lor sa se simta frumoase cand sunt mereu acoperite in totalitate. M-am intrebat mereu cum pot barbatii sa fie mandrii de sotiile lor, pe care in marea majoritate a timpului le tin “ascunse”. Cum poate un om sa se simta implinit cand iubirea e ceva formal si bine repartizat, viata publica este un lucru atat de fals si teatral, ‘’linistea” nu este ceva ce cauti, la care incerci sa ajungi, ci este o stare de fapt din care incerci/ sau nu? sa iesi…
Privindu-i, afiseaza o mina solemna, o totala implinire si o superioritate atat de fireasca.
Nu cred ca sufletul poate fi bine asa. La originile oricarei civilizatii, la originile vietii, e dragostea. Dubaiul nu are dragoste. Si poate ca nu a avut niciodata. Si poate ca nici macar nu a stiut ca nu are, poate ca de aici porneste totul: ei cauta ceva ce le lipseste dar nu stiu ce.
E foarte posibil ca modul in care eu privesc si inteleg lucrurile sa fie datorat culturii mele europene, religiei mele si/sau educatiei mele. Am gasit insa cu adevarat raspunsul la intrebarea: de ce nu as putea niciodata sa traiesc acolo: pentru ca sufletul Dubaiului e trist si gol.
