Dubai… si atat

Cand sufletul ti-e bine nu mai ai nevoie de nimic altceva…

Nu am scris nimic pana acum despre a doua vizita in Dubai pentru ca am tot incercat sa inteleg, am lasat impresiile sa se raceasca si luciditatea sa isi faca loc.

Din seara in care am ajuns acolo, am avut un sentiment ciudat, un sentiment de neapartenenta si mai mult. Era ceva ce nu intelegeam. Desi eram pentru a doua oara in acest loc atat de mediatizat, atat de controversat, atat de…popular, aveam sentimentul ca imi scapa ceva, ca in spatele a tot ceea ce vad se ascunde o explicatie pe care putini oameni o cauta sau o gasesc.

M-am intrebat si atunci (in 2008) si acum de ce asa, de ce atat, pana cand si pana unde vor merge? De ce nu se opresc, ce ii determina sa continuie cu aceasta opulenta, cu acest fiasco?

Sunt intru totul de acord cu dezvoltarea, nu contest ideea de mai mult si de mai bine, face parte din modul in care omul este construit.

Dar de ce un sat pescaresc a fost si este transformat in continuare in ceva ce nu are nicio legatura cu istoria sa?

Personal, nu cred ca aceasta devoltare nu se putea face si altfel, la alta scara, cu aceleasi sau chiar cu alte instrumente.

Ghizii lor, care de altfel sunt ex-pati, vorbesc cu patos despre istoria Dubaiului, despre ce a fost, ce este si ce va fi Dubaiul. Daca intorci privirea, oriunde te-ai uita, nu mai poti vedea ce a fost Dubaiul. Vezi doar cu uimire ce este si nici macar nu iti poti imagina ce va fi. In afara de mancarea traditionala (care, nu intotdeauna este chiar tradititionala, avand in vedere ca de multe ori ti se serveste mancare libaneza, de ex., sub denumirea de “traditionala”), in afara de imbracamintea barbatilor si a femeilor native, darul de a negocia sau mai degraba de a se targui, al celor ce vand prin pietele pestrite, unde este Dubaiul? Ce este Dubaiul? O “oaza spre viitor”- il numesc unii, “un paradis in mijlocul desertului”- altii, “capitala mondiala a huzurului”- si tot asa...

Si atunci ma opresc si ma intreb de ce.

Nu am pretentia de a fi detinatorul adevarului suprem, este doar o opinie, in care cred acum, si anume ca atunci cand sufletul ti-e bine, nu-ti mai trebuie nimic. Sufletul Dubaiului, pentru ca si Dubaiul a avut si are in continuare un suflet- de care este sau nu constient- nu e bine.

Nu din frustrarea de a nu fi avut, fac ceea ce fac, nu din dorinta de a avea mai mult si de a se dezvolta, cauta sa “detina” cat mai multe din “ cel mai inalt, singurul, unicul” si asa mai departe- proiecte. Nu.

M-am intrebat tot timpul cum poate iubirea sa fie impartita mai multor neveste. M-am intrebat tot timpul cum pot femeile lor sa se simta frumoase cand sunt mereu acoperite in totalitate. M-am intrebat mereu cum pot barbatii sa fie mandrii de sotiile lor, pe care in marea majoritate a timpului le tin “ascunse”. Cum poate un om sa se simta implinit cand iubirea e ceva formal si bine repartizat, viata publica este un lucru atat de fals si teatral, ‘’linistea” nu este ceva ce cauti, la care incerci sa ajungi, ci este o stare de fapt din care incerci/ sau nu? sa iesi…

Privindu-i, afiseaza o mina solemna, o totala implinire si o superioritate atat de fireasca.

Nu cred ca sufletul poate fi bine asa. La originile oricarei civilizatii, la originile vietii, e dragostea. Dubaiul nu are dragoste. Si poate ca nu a avut niciodata. Si poate ca nici macar nu a stiut ca nu are, poate ca de aici porneste totul: ei cauta ceva ce le lipseste dar nu stiu ce.

E foarte posibil ca modul in care eu privesc si inteleg lucrurile sa fie datorat culturii mele europene, religiei mele si/sau educatiei mele. Am gasit insa cu adevarat raspunsul la intrebarea: de ce nu as putea niciodata sa traiesc acolo: pentru ca sufletul Dubaiului e trist si gol.

Dorul de oameni

Sunt oameni pe care nu i-ai mai vazut sau de care nu ai mai auzit de ani si de care iti amintesti brusc, intr-o zi.

Ai vrea sa stii ce au mai facut, daca s-au casatorit sau nu, daca au copii, daca le e bine. Daca si-au schimbat job-ul, daca mai sunt in tara, daca acolo unde sunt zambesc. Daca sunt sanatosi, daca s-au ingrasat sau au slabit. Daca asculta aceeasi muzica de cand ii stiai, daca fac politica sau pledeaza pentru protectia mediului.

Ai vrea sa stii orice. Ai vrea sa-i mai stii.

Ai vrea sa vorbesti cu ei dar parca a trecut atat de mult timp de cand nu ai mai facut-o si de cand firul s-a rupt. Si parca nu stii cum sa faci un nod…

Si te intrebi de ce s-a rupt de fapt firul. Nu pare sa existe niciun motiv evident, nu pare sa justifice nimic distanta care s-a tot marit intre voi. Ti-aduci aminte ca au mai existat cateva incercari nereusite de a face nod si apoi… ai renuntat. Fara sa-ti mai pese si fara sa te mai intrebi de ce. Fara sa mai cauti explicatii si fara sa mai incerci nimic. Fara sa mai vrei sa stii la ce concert au mai fost, ce filme au mai vazut, unde au mai mers in concediu sau ce parerea au despre produsele eco. Fara sa te intrebi daca au avut vreo clipa nevoie de tine.

Dar sunt momente… cand dorul de oameni revine… si te enerveaza cumplit lipsa ta de indemanare in a face un amarat de nod!

Andries..

Retorice

Cum ti se pare ca se va dezvolta un copil al carui parinte, intr-un hipermarket, desface jucarii si sustrage componente ale lor?

Ce ii raspunzi copilului tau de doar 4 ani cand te intreba: ” Mami dar de ce lipsesc piese din lego ? Mami dar ce ce este gol cosul de gunoi ?”

Cum credeti ca va invata un copil regulile elementare de circulatie in conditiile in care parintele sau alearga cu el de mana pe mijlocul soselei, prin locuri nepermise pentru traversat?

Cum sa-i explici copilului ca unele alimente nu sunt tocmai bune si ca trebuie consumate cat mai rar si in cantitati cat mai mici, cand pe toate posturile de televiziune, inclusiv cele dedicate lor, sunt asaltati cu spoturi publicitare, care mai de care mai colorate si mai viu cantate, in care li se spune cat de bune sunt nu stiu ce acadele, chips-uri, etc?

Cum sa se mai joace copiii “Baba oarba”, “Ulii si porumbeii”, “V-ati ascunselea”, cand de la 1 an de zile li se pune in mana tableta (si nu vorbesc aici nici de pastile, nici de drajeuri)!?

Stiu ca raspunsurile sunt la noi, ca totul poate fi mai simplu decat pare, dar ce ne lipseste?

Citeam de dimineata undeva “Romania are nevoie de bun simt”. As zice altfel: “Omul are nevoie de constiinta de sine”. Nu de aici pleaca totul?

Punct de pornire- START!

Cand dai de tine dimineata in oglinda de la baie si iti vezi fata plina de urme de somn sau de lipsa lui, nu e tocmai un moment maret.

Prin jumatatile de ochi intredeschise nu vezi mare lucru dar ce vezi nu e deloc vesel. Scrasnesti printre dinti un “ce-as mai fi dormit”, injuri in gandul tau si dai drumul la apa cat mai repede in speranta ca te va ajuta sa maresti circumferinta ochilor. O data, de doua ori, de trei ori, apa isi face datoria. Si ridici capul. Te privesti din nou in oglinda neprietenoasa. Urmele nu au disparut de pe fata dar acum le vezi intr-adevar mult mai bine. Lucru care te conduce firesc spre dulapul cu farduri, unde incepe indreptarea zilei.

Intre timp observi ca a cam crescut parul, ca poate ar fi bine sa mai tai din el, ca firele albe apar in fiecare zi mai multe, precum melcii dupa ploaie, si parca nu aveai o fata atat de sifonata cu ceva timp in urma. Si corectand putin cate putin ti-aduci aminte ca prin minune de scopul existentei tale in baie la momentul respectiv, maresti ritmul si renunti sa mai dai atata atentie detaliilor care zice-se ar conta.

In frigider te-asteapta un iaurt iar cerealele sunt gata sa-si urmeze calea. Arunci pe tine hainele pregatite de cu seara, mananci in picioare in timp ce pui in poseta telefonul, tigarile si ce-o mai fi de luat, mai scrasnesti o data printe dinti uitandu-te la ceasul care si azi are minutele de dimineata date pe fast forward si esti deja la usa, in pantofi.

Ce-a fost greu a trecut! Ti-ai suflecat manecile, ti-ai prins bine parul sub bonetica, ti-ai pus sortul ca sa nu te patezi si esti gata! O noua zi a inceput deja, de-acum totu-i simplu! Ca buna dimineata! :)

Prin valuri catre vise

Buzele ii erau inghetate… .

Atatea ganduri si sentimente amestecate stateau la suete… atatea necuvinte bateau in fereastra dinspre plaja de vise, vrand sa evadeze… atatea culori se amestecau intr-un curcubeu al dorintelor bine pastrate in cufarul inimii sale.

Pasea pe nisipul rece al diminetii de iulie. Mirosea a mare. Mirosea a mare in sufletul ei, in ochii si in gandurile plecate departe si intoarse ca niste ecouri.

Soaptele valurilor ii patrundeau auzul ca un nonsens. Le lasase acolo de cu seara, le impaturise bine in zambetele scoicilor si le spusese “noapte buna”. Acum se intorcea si le gasea obosite. Pierdusera noaptea in asternuturile albe, asteptand. Erau acolo, alaturi de Bela cu pleoapele larg deschise strigand ziua de maine. Nici zambetele scoicilor, nici stelele nu le erau poveste pentru adormit.

Asezata, cu genunchii intre maini si capul plecat intr-o parte, Bela privea departe. Prin jocul valurilor. Departe. Cu razele diminetii pe fata si soaptele valurilor in par. Nu astepta nimic. Doar privea. Acolo unde nu fusese niciodata dar urma sa ajunga candva. Stia ca va ajunge. Acolo unde cuvintele erau culori si zambetele implineau vise. Acolo unde dorintele nu mai stateau ascunse, ci se plimbau agale mana in mana. Acolo unde pe corzile viorii canta linistea si pescarusii dansau printre acordurile fine…

..............................................................................................................................

In fotoliul din camera aflata in semintuneric o mana se aseza cuminte pe umarul ei.

-Bela…

Tresari. Intoarse capul si zambi.

Degetele ii erau incatusate… dar scria. Scria… vise.

Reinviere ?!

Oare voi reusi sa reinvii blogul asta? vreau sa scriu.