Ieri am cumparat, cand am iesit la plimbare cu David, 5 bujori. Doi dintre ei erau deja infloriti, prin urmare deja se scutura. Acum 5 minute am ridicat de pe jos cateva petale si mi-am adus aminte de ceva. Ceva ce nu voi uita niciodata banuiesc, din moment ce pana la varsta asta nu am facut-o.
Maine e ziua mea, caci printre altele ma cheama si Elena. Acum multi ani, cand tot Elena ma chema si tot ziua mea era, cand eram in scoala generala, nu mai stiu exact in ce clasa, cand se suna de pauza iar eu nu mai stiu ce faceam, m-am pomenit cu toti baietii din clasa mea, unul cate unul, in fata bancii. Fiecare din ei avea in mana un bujor. Fiecare din ei mi l-a daruit, m-a pupat si mi-a spus "la multi ani". Am fost atat de uimita si placut surprinsa pe cat sunt si acum, cand imi amintesc. Ulterior am aflat ca toti bujorii fusesera adusi de un singur coleg (poate din gradina lui, caci statea la curte), de unul din colegii cei mai slabi la invatatura, cei mai urati, cel mai prost imbracati. Nu-mi amintesc sa ma fi intrebat atunci de ce a facut gestul ala.
Oare e prea tarziu sa ma intreb acum? Nu cred ca voi afla niciodata raspunsul.
Pot doar sa judec, cu mintea de acum, ca un copil sarac (pentru ca era sarac si poate de aceea era si slab la invatatura si prost imbracat si poate nu era deloc urat caci gusturile mele de atunci imi sunt acum indoielnice:) a facut un gest de oameni cu suflet bogat. Multumesc acum, caci mintea de atunci si entuziasmul primirii acelei atentii deosebite din partea tuturor colegilor, pesemne ca nu m-au facut sa multumesc cu adevarat cui trebuia.
La multi ani, Costel!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu